Cercetarile realizate in cadrul Programului de mediu Marea Neagra (“Black Sea Environmental Program”) arata ca 58% din totalul de azot si 66% din totalul de fosfor in forma dizolvata din Marea Neagra provine din bazinul Dunarii. Mai mult de jumatate din cantitatea de fertilizatori din Dunare provine din agricultura, aproximativ o patrime din gospodariile private si 10 – 13% din industrie. Romania are cea mai mare contributie la totalul de fertilizatori din Marea Neagra, intrucat apele de pe intregul sau teritoriu se varsa in final in Marea Neagra. Totalul emisiilor de fertilizatori in apele de suprafata  in anul 1994 era de aproximativ 284 – 306 kilo-tone de azot/an si 39 – 40 kilo-tone de fosfor/an.

Aproximativ 44% din totalul de azot (N) provine din agricultura, in timp ce apele reziduale sunt responsabile pentru 11 – 12%, iar industria pentru 9 – 10%. In cazul fosforului, rolul agriculturii este si mai mare, contribuind cu aproximativ 58% din emisia totala, urmata de industrie cu 20,6% si apele reziduale municipale cu 11,4%. Poluarea apelor subterane cu nitrati (NO₃) si organisme microbiene din agricultura are o semnificatie sociala majora din perspectiva furnizarii de apa potabila pentru asezarile rurale din Romania. (sursa: APCP – Documentul de Evaluare a Proiectului).

 Proiectul Controlul Poluarii in Agricultura (“Agricultural Pollution Control Project”) are ca obiectiv cresterea in mod semnificativ a utilizarii practicilor agricole benefice pentru mediu in zonele rurale, pentru a reduce deversarea de fertilizatori din surse agricole in Dunare si in Marea Neagra prin managementul integrat al apelor si solului. 

De ce trebuie să fim îngrijoraţi?

Azotul este un nutrient esenţial pentru viaţă şi este circulă natural prin pământ, apă şi aer. Este un fertilizant pe care îl adăugăm grădinilor şi terenurilor agricole. Azotul devine un poluant atunci când este în exces în apele subterane şi de suprafaţa, în sol şi în aer. Poluarea cu azot poate avea loc în apele subterane şi de suprafaţa direct prin deversările de la staţiile de epurare, sistemele septice şi scurgerile de la ferme, grădini şi străzi. Compuşii de azot sunt, de asemenea, eliberaţi în aer de maşini, camioane, unităţi energetice şi din industrie de unde se pot depozita pe pământ sau direct în apa.

Azotul este legat de următoarele probleme de sănătate şi de mediu:

Poluarea cu azot a  apei potabile: S-a constat o creştere dramatica a concentraţiilor de azot în sursele de apa potabilă, din care, mare parte provine din aer cât şi din fertilizanţi şi deşeuri animale. Aceasta contaminare acută cu azot are legătura cu o situaţie ce se întâlneşte în primul rând la sugari şi care este cunoscută ca methemoglobinemie, sau „Sindromul copilului albastru”. Aceasta situaţie este rară, dar are loc atunci când oxigenul din hemoglobină (compusul care poarta oxigenul de la plămâni în tot corpul) este înlocuit de azot şi provoacă o lipsa de oxigen medie până la severă, lipsa ce poate duce la vătămarea funcţiilor creierului şi moarte. Aceste efecte asupra sănătăţii sunt aşteptate sa devină mult mai răspândite în cazul în care distribuirea geografica şi extinderea contaminării cu azot continua sa crească.

Ploaia acidă: Dioxidul de sulf şi NOx sunt doi poluanţi cheie ce provoacă ploile acide. Pe măsura ce lacurile şi râurile devin mai acide, numărul de plante şi animale prezente scade. În unele cazuri, viaţa dispare cu totul. Sănătatea zonelor împădurite este afectata, de asemenea, de depozitele de sulf şi azot din aer şi care exercita stres asupra speciilor sensibile de arbori, lucru ce rezulta în pierderea de nutrienţi din sol şi a biodiversităţii. Creşterea acidităţii din lacuri şi râuri pare, de asemenea, sa mobilizeze metalele toxice precum aluminiu şi mercur şi care prezintă un risc în plus pentru peşti şi pentru populaţiile consumatoare de peşte.

Eutrofizarea: O creştere a concentraţiilor de azot în lacuri, estuare şi alte ape costiere duce adesea la scăderea nivelului de oxigen (hipoxie) sau chiar la lipsa totala a oxigenului (anoxie) în apele adânci datorita descompunerii vegetaţiei de alge. Unele din efectele eutrofizării includ nivele scăzute de oxigen dizolvat, creşterea de vegetaţii de alge dăunătoare precum „valuri roşii” şi „valuri brune”, şi creşterea necontrolata de Pfiesteria, vizibilitate redusa şi dezechilibrarea altor ecosisteme.